Vorbeam de curand cu iubitul meu si era trist ca nu am scris despre el, despre noi...si am fost foarte multumita sa-i spun ca nu am scris pentru ca am trait si pentru ca iubesc si pentru ca sunt fericita.
Stau acum si ma gandesc la noi toti cei care scriem despre stadiile prin care trecem, care facem un fel de recensamant zilnic al trairilor si depresiilor si mai ales a angoaselor si ma intreb daca nu mai bine le-am trai pana la capat, le-am da un sens, un final. E mai usor sa le pui pe o hartie si sa astepti un raspuns mazgalit decat sa poti savura expresia fetei omului atunci cand discuti cu el, e drept, e mai comod, mai simplu si mai ieftin sufleteste si financiar.
Cred ca vreau sa stau goala in fata omului caruia vreau sa-i spun ca-l iubesc si sa fac acest lucru, sa stie exact cine ii spune lucrul ala, pe care il fluturam pe buze ca pe o bandana jerpelita de prea multe rostiri.
N-am timp sa scriu...e o minciuna, daca vrei poti face orice, trebuie sa simti nevoia de defulare ca sa o faci, sa simti nevoia sa le-o spui celorlalti pentru ca nu mai are loc in tine, sau pentru a te face sa crezi(tu, pe tine, te) ca asta simti, ca nu te inseli, ca mai se poate sa ai si trairi care sa-ti depaseasca asteptarile, inexplicabile, incomensurabile.
Traim o viata ca o picatura de ploaie, de la desaprtirea ei de cer pana la contactul final cu pamantul ar trebui sa fi trait to ce ne-am propus, ce am visat....
Hai mai bine sa traim!
